Satul din piatră și casele care spun povești

Ca să ajungi în satul din piatră, trebuie să părăsești asfaltul. E ca și cum ai trece o barieră invizibilă între locurile care contează și cele care nu contează. Cele care nu merită asflat.

Faci dreapta pe drumul cu gropi. Încerci să le ocolești, pentru că îți e milă de mașină, dar nu ai succes. Unele sunt atât de adânci că nu ai scăpare. Oare casele în fața cărora gropile sunt cele mai adânci ascund cele mai mari secrete? Sau cele mai mari suferințe? Oare cât de mari trebuie să fie suferințele dacă și gropile din pământ s-au adâncit?

Mergi cam 2 km prin gropi, gândindu-te că dacă vine ploaia, nu ai cum să mai pleci de acolo. Norii parcă te-au auzit și s-au adunat, greoi și uitându-se la tine cugetând dacă să dea ploaie sau nu.

Totuși, ajungi în sat. În satul de piatră. Case, ziduri și garduri făcute din același material.

Unele pietre sunt mai noi și mai îngrijite, altele sunt uitate de lume și trecute prin ani. Oare cei care au avut grijă de unele pietre de ce nu au avut grijă de toate? Nu prea ne e milă de pietre. Avem impresia că sunt atât de dure încât o să reziste la orice. Doar că e foarte greu să reziști uitării.

Ce mai vezi în sat este că timpul s-a oprit. Vezi că vin către tine tractoare și mașinării vechi, pe care nici nu știi să le pornești. Oameni care au propriul mers al lucrurilor, care se ghidează după soare și natură.

E liniște. Se aud doar păsări și, uneori, tractoare. Dacă ești atent, poți să auzi gropile de pe drum cum se adâncesc sau pietrele de la case cum se fisurează. Doar dacă ești foarte atent.

Și casele au povești 

De multe ori vorbim despre oameni. Ca și cum numai oamenii au povești. Numai ei pot să simtă, să îndure sau să sufere. Probabil pentru că doar oamenii pot să vorbească despre asta. Dar și casele simt, îndură și suferă. Și ele văd tot ce fac oamenii, le simt supărările și le împărtășesc bucuriile.

De aceea casele locuite ajung să fie frumoase și strălucitoare, iar cele nelocuite se înnegresc de supărare. Pentru că nu mai au ce să mai audă. Nu mai au bătăi de inimi pe care să le simtă și să le vibreze în bucățile lor de piatră.

Povestea aceasta va fi despre case, nu despre oameni. Pentru că noi case am văzut. Ele ne-au vorbit. Când oamenii se uitau la noi speriați și intrigați de faptul că venim să le stricăm liniștea și ulițele, casele ne spuneau povești.

Prima dată am văzut un loc gol, ce avea doar poartă. Probabil că acea casă a fost atât de supărată de abandon încât a căzut de tot. S-a făcut una cu praful și cu pământul. Dar zidul a rămas. Ca și cum era ultimul soldat din linie. Cel care avea să le spună oamenilor că a avut loc o bătălie, cine a câștigat și ce s-a întâmplat. Zidul care avea să scrie istoria, pentru ca oamenii să știe că acolo a fost o casă cândva, la fel ca toate casele. O casă în care oamenii s-au iubit, în care alții s-au urât. În care unii s-au născut și alții au murit.

Zidul era și el supărat. Pietrele începeau să-și piardă din strălucire. Și, ca și cum ar fi vrut să-i țină de urât sau să-i spună că nu e singur în acest pustiu, copacul și-a trecut rădăcinile prin zid. Acum ele ies și se întind pe zid ca și cum ar vrea să-l ia în brațe. În fața zidului era un morman de pietre. Probabil scoase din casa ce fusese înainte sau căzute chiar din zid. Pietre care nu spuneau nimic, oricât de multe le-ai fi întrebat. Nu mai aveau ce să spună, au muțit pe vecie și acum așteaptă doar să cadă atât de multă ploaie pe ele încât să le facă una cu pământul și să se întoarcă de unde au venit.

Prima dată am crezut că cei care au stat acolo au plecat. Dar apoi m-am gândit că aici a stat o familie care și-a pierdut copiii, pentru că asta e cea mai mare suferință pe care o poți avea. 2 copii, o fată și un băiat, care s-au dus mult prea devreme. Cum părinții erau atât de supărați, s-au decis să nu mai facă nimic la casă. Să o lase să se dărâme sub liniștea care domnea acum că nu mai era niciun glas de copil. Casa s-a dărâmat și, odată cu ea, și ultima fărâmă de speranță că ei ar mai fi putut să fie fericiți vreodată.

Vecin cu zidul, se ridică o casă. Nu cu mult mai fericită, dar totuși mai bine, din moment ce încă stă în picioare. O casă cu jumătatea de sus din piatră. Cu o fereastră în pod de pe care cineva, cândva, a văzut și a visat la toată lumea. Pentru că atunci când ești mic, satul în care stai e toată lumea ta. Lângă casă stă un brad mare și înalt. Ca și cum ar fi păzit curtea sau intrarea. Care sigur a ținut cuiva răcoare în căldura verii. 

Casa era părăsită. Gardul avea părți lipsă și abia mai stătea în picioare. Singurul care părea neatins de timp era bradul. Înalt și verde. Oare cine l-a plantat și acum câți ani? Ce bătrân care știa că, înainte să moară, e dator să planteze un copac? Sau ce om care a construit casa și voia un brad falnic care să vorbească de la sine? Câte a văzut bradul pe fereastra casei? Cât de mult a vorbit cu casa și cât i-a ținut de urât când oamenii au părăsit-o?

Bradul nu a vrut să ne spună. E secretul lui și al casei, păstrat într-o prietenie dincolo de timp. Nici nu am fi vrut să rupem o așa legătură.

Aici da. Aici simți că a fost o casă părăsită de oameni care nu-și mai găseau locul. De oameni care voiau ceva mai mult și mai bun. Care voiau să plece din satul care a fost atât de aspru cu ei când erau mici. De părinți care nu i-au înțeles niciodată și de speranța că vor găsi ceva mai frumos.

În căutarea lui Dumnezeu

Mai mergi puțin pe uliță și vezi o poartă mică, fără gard, cu un acoperiș și mai mic deasupra. Poartă ce pare că nu a mai fost deschisă de mult timp. Te întrebi unde duce și de ce a rămas acolo, fără gard și fără casă de păzit. Apoi ochii ți se duc în sus și vezi că pe deal este o biserică albă, cu un turn ce are o fereastră spartă. Ăsta e primul semn al părăsirii. Apoi vezi că lemnul ușii e rupt, că albul nu e atât de alb pe cât părea la început și că nu mai are deloc suflet.

E ca și cum oamenii au zis că Dumnezeul de acolo nu mai e la fel de bun, așa că au decis să părăsească biserica și să meargă altundeva. Ca și cum oamenii nu au primit ce au vrut, așa că au decis că Dumnezeu din altă biserică avea să le dea lucrurile pe care le cereau. Așa că au construit altele. Satul are 4 biserici. Una din ele este tot albă, tot pe un deal, opus de cea părăsită. Cea nouă e albă și strălucitoare. Ca și cum dacă biserica e albă și nu culoarea pietrelor pe care le vedem peste tot, cei din ceruri o să o vadă mai bine și o să vină mai des pe aici.

O biserică albă în fața unei biserici albe. Același turn. Aceeași fereastră. Una părăsită de suflet, alta în căutarea lui.

Ultima casă e una care a fost odată albă. Ca biserica. Acum avea culoarea sufletului părăsit. Acum iederă crescuse peste tot prin jurul ei, la fel cum rădăcinile de copac voiau să îmbrățișeze zidul. Nu știm dacă iedera voia să sufoce sau să țină de cald. Casa avusese numărul 171, dar acum abia se mai vedea. Iedera încerca să fure identitatea și să spună că nu a fost o casă de fapt aici. Geamurile aveau grilaj.

Mi-am imaginat cum aici a stat o familie de oameni ce aveau bani sau lucruri de preț. Poate chiar un fel de contabil sau de om care se ocupa de banii tuturor. Om care devenise puțin paranoia și și-a pus gratii la geamuri, să nu cumva să-i fure cineva din casă. Doar că și-a pus gratii și la suflet și nu mai avea încredere în nimeni. A murit singur în casă și de asta a crescut iedera: să acopere rușinea și singurătatea.

Ajungi la capătul satului, unde stau câini de care îți e frică. Îți dai seama că ei stau acolo și păzesc. Nu știi exact pe cine sau de ce anume, dar decizi că mai bine respecți satul așa cum este el și faci cale întoarsă. Pe drum, mai vezi odată toate casele cum se uită la tine, sperând că ai să le treci pragul. Cum încearcă să-ți spună despre oamenii pe care i-au ținut și despre lucrurile pe care le-au văzut. Tot ce poți face este să speri că ai înțeles destul de multe încât să le spui și altora. 

Ieși din satul de piatră prin aceleași gropi, care acum parcă sunt puțin mai adânci.