Acolo unde în codru nu are loc să intre lumina, unde nici lupii nu se avântă, unde nu a călcat niciodată picior de om, unde copacii sunt la fel de bătrâni ca pământul, unde și vântului îi e frică să sufle, acolo se aud suspine.
În scorburi de copaci ce au forme neomenești, în desișuri sălbatice, cineva jelește.
Jelește tăierea copacilor pe care i-a hrănit de puieți. Uscarea florilor pe care le-a udat cu lacrimi și uciderea animalelor pe care le-a crescut. Își plânge fiecare copil în parte, iar printre lacrimi se aud blestemele unei mame.
Plânsul e unul animalic și dureros. Iar cine îndrăznește să se avânte până acolo sau cine și-a ascultat bătrânii, știe că doar zeița-mamă a lemnului și a pădurii are asemenea puteri.
Ea îi blestemă și pedepsește pe toți cei care fac rău pădurii, dar pe cei cu inimă curată îi ajută să-și găsească calea. Ea ia formă de fecioară, de bătrână, animal sau floare. Pielea ei e ca scorbura copacului și e nemiloasă chiar și cu ai ei copii dacă aceștia o supără. Din părul ei se revarsă crengi și frunze și e îmbrăcată în mușchi.
În ochii ei se ascund toate florile pădurii, iar în jurul inimii are rădăcini de copac bătrân.
Ea protejează și pedepsește. Naște și omoară. Salvează și blestemă.
A primit multe nume de-a lungul veacurilor.
Însă cel ce s-a păstrat de secole și încă face părul măciucă e Muma Pădurii.
Recenzii
Nu există încă recenzii.