Șervețelele sunt pe masă, dacă vă apucă plânsul.
Așa am început să ascultăm, timizi, povestea Mamei Ica.
Mama Ica este bunica lui Paul. Dar este și o femeie cât o poveste de mare. Prima dată când o vezi te lovește ca fiind exact bunica din filmele românești: cu șorțul la brâu, vesta și șoșonii de lână chiar dacă e abia început de septembrie, ochelarii la locul lor pe nas și baticul de sub care mai ies, răzlețe, firele albe de păr ce nu și-au găsit locul în coada lungă și împletită. Mâinile ei spun povestea unor timpuri grele, dar și a kilogramelor de făină pe care le-a frământat de-a lungul vieții.
O să ne imaginăm că ne-am așezat, cuminți, la teatrul radiofonic. Și asta nu doar pentru că povestea Mamei Ica e demnă de un astfel de scenariu, dar și pentru că noi chiar asta am făcut. În jurul mesei de afară, cu întorsurile cu brânză proaspăt făcute pe masă, cu camera care să surprindă și vizual emoția, noi ne-am pus pe ascultat.
Evident, autoarea scrierii nu poate să își asume redarea cu aceeași frumusețe a poveștii, dar promite că a încercat. Și că îți lasă suficient spațiu în care să simți, mental sau sufletește, această poveste.
Despre părinți și suferințe prea tinere
Oare chiar n-am povestit de părinți niciodată? Apăi eu nu îi cunosc.
Oamenii ceia m-o iubit că am fost cuminte. Și mi-au spus să fiu fată ascultătoare, că vor să-mi facă ospăț când m-oi mărita.
Nedumeriți, ne uitam unii la alții pentru că nu știam cine sunt oamenii ceia. Dar am aflat numaidecât.
Tata a murit prima dată. Primăvara, când se semăna cucuruzul, era la holdă. Oamenii au dat drumul cailor să se adape și, între timp, cât ei mâncau, tata a mers să se scalde în râu. Și deși era om vânjos, a făcut aprindere la plămâni. A stat mult timp la pat, dar nu a mai rezistat, pentru că pe atunci nu erau atât de multe medicamente. Toată lumea a crezut că o să-și revie, că era om puternic. Da nu o fost așa.
Mama a rămas singură cu noi. Eu aveam 3 ani, iar fratele meu undeva la 8 luni. Ea atât de mult a suferit, încât încet-încet s-a stins. Mult mai târziu am găsit rețeta cu ce medicamente a avut de luat și ne-am dat seama că făcuse meningită. Atâta a plâns și a suferit după tata, încât s-a dus și ea, acolo, la el.
Despre iubirea de soră
Eu am rămas cu fratele meu, 2 copii cu care oamenii din jur nu prea știau ce să facă. Au vrut, prima dată, să ne ducă la Casa Copilului, așa se vorbiseră la primărie. Dar apoi și-au dat seama că suntem copii cu pământ, cu casă, care au avut părinți muncitori și că ar fi păcat să ne ducă acolo, că cine știe ce se ajungea de noi.
Așa că un unchi l-a luat pe fratele meu și o mătușă m-a luat pe mine. Ne-au separat, pentru că odată ce au biruit rușii în țară și trebuiau să dea cote la orice, le era greu să ne țină pe amândoi la un loc.
Eu știam că e fratele meu, că ne vedeam la școală. Și chiar ziceam că mă duc să văd de Palea Roncii, să văd ce face.
Până aici au rezistat șervețelele de pe masă să nu fie folosite.
Noi ne-am înțeles tot timpul bine. Dacă eu m-am măritat, o rămas casa părintească lui. Apoi când am avut copiii mei, mergeam în fiecare duminică la el.
Mama Ica s-a ținut de cuvânt. A fost fată cuminte și ascultătoare, iar când s-a măritat, chiar a avut parte de un ospăț mare.
Tata Palea, adică soțul ei, a iubit-o și s-au înțeles tare bine. Au avut 3 fete frumoase împreună. Dar asta e o altă poveste de spus.
Poveste pe care o păstrăm pentru mai târziu, căci deocamdată au fost multe de simțit.
Șervețelele sunt tot pe masă, dar mototolite.