Badea Neaoș e o punte.
E o colecție de povești.
E un izvor de inspirație și de frumos românesc.
E mentor pentru tineri.
Și nostalgie pentru bătrâni.
E o carte fără autor. Și cu toți autorii unui popor.
O ață fără cusur. Sau cu multe cusururi. (Cine le mai ține minte?)
E un toiag cu multe inscripții făcute de timp.
E fiu de ie și de bundiță.
E nemuritor.
Și totuși, e om. E un om.
E întruchiparea unui bătrân, pentru că de acolo vine cea mai multă înțelepciune, nu?
Un bătrân cu multe riduri și totuși cu cea mai senină față pe care ai putut s-o vezi vreodată. Pentru că seninătatea lui vine din ochi și din zâmbet.
Ochii lui au văzut multe și zâmbetul lui spune și mai multe. Zâmbește numai din colțul gurii, dar simți că de fapt îi zâmbește toată inima. Toată inima lui mare în care a adunat spiritul unui popor de secole. Spiritul unei țări de puțin peste un secol.
Are adunate acolo cântece, povești, zicători, tradiții, obiceiuri, păcate, fericiri, tragedii, rețete. Cunoaște fiecare bătrân și încearcă să îi cunoască și pe tineri prin faptul că le spune povești. Povești prin care bătrânii pe care îi cunoaște să nu moară niciodată.
Zâmbetul lui îți dă speranță. Și te face să te întrebi ce mai pune la cale. Dar el nu mai pune nimic la cale, pentru că toată calea e deja în el.
Badea Neaoș e întruchiparea spiritului românesc așa cum e el. Cu bune și cu rele.
Oamenii cu greu mai ascultă povești.
Sunt prea ocupați și prea prinși cu ce cred ei că e de fapt important.
Dar Badea Neaoș știe de fapt ce e important și are răbdare. Oricum are timp.
Și dacă poporul român l-a învățat ceva, e faptul că oamenii se întorc mereu spre povești. Ca să își aline sufletul sau ca să înțeleagă prezentul.
El a adunat esența poporului român în toiagul de care se sprijină.
Deci ar fi bine ca Badea Neaoș să fie ascultat.