N-am auzit niciodată numele de Pătrunjel până nu m-au purtat pașii într-un sat moldovenesc
Dar, trecând peste asta, Pătrunjeii erau o familie de oameni drepți și corecți, care căutau să facă ceva bine în sat. Te primeau mereu cu căldură în casa lor. Erai mereu binevenit și pus la masă.
Ei și m-am nimerit și eu odată în casa asta și am văzut un băiat bălai cu ochi albaștri, îmbujorat și cu fălcile dându-i pe afară din căciuliță. L-am chemat la mine și a venit cu timiditate, dar cu căldură. Mi-a zis imediat cum îl cheamă și că îi plac stafidele.
Au trecut anii și am ajuns să mă întălnesc cu un om ce mi-a povestit mai multe despre băiatul cel mic a lu’ Pătrunjel.
Avea el multe idei și era puțin înaintea timpului său. Voia să-și ajute comunitatea așa cum a văzut că fac părinții săi. Își iubea familia și își dorea să aibă și el una a lui. Bunicul îi era cel mai bun prieten, iar mamaia avea grijă să-l țină mereu bine hrănit.
Dar după cum am zis, avea multe idei, iar cele mai multe îi luau pe oameni prin surprindere, așa că al nostru băiat s-a gândit să plece la oraș, să devină om cu carte și să învețe mai multe despre cum își poate transforma ideile în realitate.
Ei și nu numai că și-a găsit oameni cu carte la oraș, dar a dat și de o mândruță numa’ bună pentru inima lui. Se înțelegeau ca două boabe într-o păstaie și nu le-a luat mult să-și dea seama că le e menit să fie împreună.
Băiatul nostru a convins-o pe fată că cel mai bine ar fi să se întoarcă acasă, unde să lucreze împreună și să dea înapoi comunității.
Fata e acum învățătoare, iar băiatu’ lu’ Pătrunjel a început să-și pună ideile în practică și să miște câte ceva.
Îl va mulțumi oare asta sau va căuta mereu ceva nou?
O-m trăi ș-om vedea…