Țațele – Mândruțe

(Modelul are 1.60m și poartă mărimea M)

Ei, dor de când îi lumea lume, țața e țață și bârfa e bârfă.

Și-aveam noi, domnule, în sat două surori de-ale lui Vorbă-Lungă, ce zici că le-a lăsat Dumnezeu pentru bârfă pe pământ. Ș-apoi la cât sunt de încurcate căile Lui, poate chiar așa o și fi. Doar fiecare pădure are uscăturile ei. 

Dar pe astea două parcă niciodată nu le mai ajungea vorba. 

Cea mai mare, Florica, fată bătrână și nemăritată avea ce avea cu toate fetele tinere și măritate din sat. Iară Nuța, cea mai mică, pe care o lăsase bărbatu, avea ceva cu toți flăcăii și bărbații. Fiecare cu amaru’ ei. 

Toată ziulica șădeau pe banca din fața porții, doar-doar să mai vadă pe cineva sau să mai afle vreun scandal de la birt sau cine a mai fost refuzat la purtat. 

Cum trecea un nevinovat prin fața lor, cum îl trăgeau de limbă. Ba putea să treacă și prin dărătul lor, că tot țipau după el.

Ei, și erau nemiloase. Nimeni nu scăpa de gura lor și nici nu stătea vorba în ele: ce auzeau, tot spuneau. 

Și cum nici nu auzeau bine câteodată sau cum mai sunt și oameni răi care vor iscoadă, mai și băgau vrajbă între oameni, că le spuneau numa prostii și ei și mai nătângi le și credeau. 

Dar ce-i drept e drept, domnule. Aveau și ele rolul lor.

Că poate dacă nu erau ele așa curioase, multe povești s-ar fi pierdut, mulți oameni ar fi fost uitați și mulți vinovați ar fi scăpat nepedepsiți.

Așa că să ne trăiți, țațelor! Că ale noastre sunteți, cu bune și cu rele.