Scânteiuța – Mândruțe

Umblă vorba prin bătrâni cum că Mama Natură are mereu grijă de noi. Orice boală de care ar suferi omul, ea are deja pregătit leacul.

„Cine ia natura drept călăuză, niciodată nu greșește”, le spuneau bătrânii tinerilor care oricum erau prea grăbiți ca să audă. 

Ei, dar una era capodopera Mamei Natură. O floare desprinsă parcă de pe bolta cerului înstelat, cu puteri înspăimântătoare și parcă nepământene. O lăsase Dumnezeu pe pământ ca să le fie oamenilor cel mai de preț leac. Și ca o dovadă a iubirii, o lăsase românașilor, să le fie și vindecare și încercare. 

Tămăduia boli  dintre cele mai grele, dezlega blesteme, fericea oameni și animale. O puteai folosi oricum, sub toate formele și în toate leacurile. Nu doar că era tămăduitoare, dar avea un miros îmbietor și o culoare de un roșu aprins. 

Dar nu mulți erau cei care știau unde se ascunde floarea noastră. 

Scânteiuța se arăta doar celor vrednici de puterile ei, pentru a păzi oamenii de nefaste și de lucruri pe care nu le pot controla. 

Căci noi vedem floarea, dar nu știm ce e dincolo de spini.