Coloana Infinitului – Mândruțe

(Modelul are 1.60m și poartă mărimea M)

Odată demult, pe când codrul încă vorbea cu oamenii, poporul român a vrut să-și demonstreze măiestria în fața tuturora. 

Toți dulgherii, tâmplarii și sculptorii care au învățat meserie de la străbuni, din generație în generație, s-au adunat în inima României pentru a-și pune îndemânarea la cale, în încercarea de a lăsa ceva moștenire, fără a fi nevoie de sacrificiul lui Manole. 

Voiau să facă nu doar ceva frumos, pentru că știau că frumusețea e trecătoare. Doreau să dăinuiască veșnic și să stea ca dovadă a lucrului bine și maiestuos făcut. 

Au încercat să facă o pasăre măiastră, gândindu-se că surprinde cel mai bine spiritul românesc, dar după ce a fost gata, nu le-a plăcut. Le transmitea frumusețe și atât.

Apoi au încercat o poartă imensă și atent sculptată, dar la final nici asta nu i-a mulțumit. Transmitea măreție și atât.

Un meșter bătrân, cu barba lungă și sură, care stătea dovadă faptului că avea cea mai multă experiență dintre cei aflați acolo, lucra la ceva rudimentar, ce părea că ia forma unei coloane.

Deși mare le-a fost mirarea că ceva atât de simplu poate fi atât de frumos, curând și-au dat seama că despre asta e veșnicia până la urmă: despre a face ceva frumos și simplu de purtat în suflet. 

S-au pus așadar cu toții la lucru și după 7 ani s-au adunat în jurul a ce creaseră. 

Au numit-o Coloana Infinitului, un nume la fel de frumos și de simplu de amintit, după chipul și asemănarea poporului român.

Ca să le fie bucuria bucurie, au dat de veste nevestelor și mândruțelor, să vină să vadă și ele. Să se bucure împreună, doar de asta s-au și luat.

Acestea s-au minunat în fața creației meșterilor și pentru a-și face și ele partea, și-au scos florile din păr și au împodobit toată coloana. 

Atâta timp cât mai există meșteri dulgheri, florile nu vor ofili.