Am fost eu odată într-un sat numit Dumbrava. Și da, era minunată, la fel ca oamenii ce trăiau acolo, căci până la urmă omul sfințește locul.
Așa era și Georgica noastră. Sfințea locul prin care mergea cu bucurie și zâmbete. Fusese crescută frumos, în spiritul muncii și al bunului simț, pe notele muzicale date de fluierul bunicului, mirosul de palanețe date de bunica și munca grea dată de părinți.
Muncea cu bucurie și cu spor. Florile înfloreau când le uda ea, cânta toată ziua ba la gâște ba la oameni, dansa de câte ori putea și uneori, pe furiș, mai desena câte ceva. Părinții ei voiau ca ea să ajungă bine în viață, nu să-și piardă timpul cu prostii de tot felul, așa că o îndemnau la rugăciune și la muncă. Doar ce e mai frumos într-o fată dacă nu pioșenia și mâinile harnice?
Georgica noastră avea părul lung, lung până la brâu și îl purta mereu în două cozi împletite în care-și prindea flori de câmp vara, frunze uscate toamna și ace de brad iarna. Trebuia ea să poarte mereu ceva podoabă, chiar dacă părul îi era de ajuns.
Lucra meticuloasă cu acul și cu ața și făcea cele mai dichisite goblene, căci avea răbdare și-i plăcea să lucreze cu mâinile. Trăia în lumea ei și nu voia să plece prea repede.
Într-o zi țipau oamenii pe uliță că vine o trupă de muzicanți prin sat, să se adune toată lumea la căminul cultural ca să-i asculte. S-a rugat a noastră fată de părinții ei să o lase, că voia să-i audă și ea. Până la urmă, îndemnați și de sora ei mai mare care a spus că o să aibă grijă de ea, le-au lăsat pe amândouă.
Ajunsă acolo și auzindu-i urechile muzica aceea cântată cu foc și cu suflet, a noastră fată s-a băgat imediat la joc. După câteva minute se oprește obosită, dar cu inima mai să-i sară din piept de bucurie. Atunci dă cu ochii de cel care cânta la vioară. Pentru o secundă lumea s-a oprit și parcă erau numai ei doi. Georgica noastră nu a mai simțit niciodată așa ceva. Parcă nici muzica nu se mai auzea, totul se oprise în loc.
La finalul jocului, băiatul acela înalt și frumos a găsit-o și a venit la ea. I-a spus că nu a mai văzut niciodată așa fată frumoasă și că nu mai poate să plece acum că a văzut-o.
În sufletul fetei se dădea o luptă: fusese crescută altfel și se gândea la părinții ei, dar în același timp mereu a vrut să-și asculte inima.
Ce o fi făcut fata noastră nu mai știu. A plecat cu feciorul, l-a dus la părinți, s-a întors acasă cuminte?
Numai ea știe.