Fata lui Nilășan, singură la părinți, era mândră în toate cele.
Avea părul lung și bogat, ochii albaștri ca marea învolburată, guriță ca de păpușă și era mereu pusă pe vreo șotie.
Cât fu mică i-o fost cântat și-n strună și-n chitară. Părinții îi făceau toate poftele, iar după ce o văzut că nu adormea altfel decât dacă i se cânta, tatăl ei făcea asta în fiecare seară, ca să doarmă liniștită toată casa.
Ei, dar fetița a crescut și a început să cânte singură, orice făcea. Îi plăcea să stea cu mama ei și să gătească fel de fel de mâncăruri sau să admire luna când era plină și îi bătea în fereastră. Dar avea muzică în cap tot timpul. Ea credea că e normal și nu se gândea la altceva.
Anii au trecut, iar ea a început să cunoască suferințe, iubiri, prietenii și dezamăgiri, așa că și le revărsa cu pana pe hârtie, iar mai apoi le cânta. Zdrăngănea din chitară și așa își cânta sufletul afară.
Părinții o trimiteau la treabă, că trebuia să ajungă femeie de ispravă, ca să țină o gospodărie în picioare, dar ei nu îi stătea capul la așa ceva. La nunta unei verișoare, pe când avea vreo 20 de ani și privirea săgetătoare, a văzut o trupă de muzicanți talentați și frumoși. A stat puțin pe gânduri și a mers să vorbească cu ei.
A aflat astfel că aceștia străbăteau țara-n lung și-n lat și cântau a bucurie. Eve a noastră s-a gândit că asta ar vrea să facă și ea toată viața ei, nu să stea să fie femeie de casă.
Le-a spus părinților același lucru și deși mama ei nu voia să audă de așa ceva, era o parte din sufletul tatăul ei care își dorea ca fiica lui să fie curajoasă și să-și urmeze inima. Așa că au lăsat-o să plece.
După câteva luni de cântat prin țară cu foc și cu drag, o pălește dorul de casă, de mâncarea mamei și de mângâierea tatălui. Decide să plece înapoi, că doar se mai poate întoarce. Ajunsă acasă, își dă seama ce îi lipsea atât de mult. Se gândește că muzică poate face oriunde.
Oare mai pleacă a noastră fată sau nu?