Un Crăciun de poveste și de povestit


Sărbătorile de iarnă au o magie a lor. Nu ai nevoie de prea multe semne ca să știi că se apropie. Le simți în gustul de măr copt cu scorțișoară și în căldura binecuvântată care te lovește atunci când ajungi acasă. Le simți sub piele și în suflet.

Dar în satul românesc, sărbătoarea capătă un alt înțeles. Acolo tradițiile sunt sfinte, iar oamenii le sunt strajă. Fiecare praznic își are rânduielile lui, iar gospodarii nu se abat în nici un an de la ele. După cum și vorba spune “câte bordeie, atâtea obiceie”, fiecare sat își cunoaște bine datinile moștenite din moși-strămoși.

Un sat care se bucură de o broderie impresionantă de obiceiuri este Dumbrava. Timpul a fost mai îngăduitor cu dumbrăvenii și le-a ținut tradițiile vii, în special pe cele care împodobesc sărbătoarea Nașterii Domnului: Colăceii, colindatul cu Turca și jocul din a doua zi de Crăciun.

“1,2,3 colăcei”

Cea mai așteptată dimineață din an de copiii din Dumbrava e dimineața de Ajun, iar temeiul e obiceiul Colăceilor. De cu seară își pregătesc trăistuțele și rândurile de haine care vor veni îmbrăcate următoarea zi și se culcă devreme, numai să vină dimineața mai repede.

La primul cântat al cocoșului au și sărit din pat să se pregătească. Odată înfofoliți de mamele lor, își pun trăistuțele după gât, se încalță în grabă și pornesc la drum. Zorii abia încep să se arate pe când copiii animă deja ulițele satului.  Vin cu mic, cu mare, chiar și din satele vecine în care s-a dus vorba despre obiceiul locului.

Cu toții se strâng într-un capăt al satului, de unde pornesc cu zarvă și veselie mare spre polul opus, iar în drumul lor sunt întâmpinați din poartă-n poartă de sătenii care le împart mult îndrăgiții colăcei. În tot satul răsună strigătul colectiv al copiilor “1,2,3 colăcei” și totul freamătă de bucurie.

bunică cu un colăcel în mână

© Marian Nadu

Cu mâinile înghețate, dar cu traistele pline ochi, copiii se întorc fiecare la casele lor, mândri de “recolta” abundentă. Acum pot începe repetițiile pentru mersul cu colinda că doar ziua e scurtă și mintenaș e seară.

Colindatul cu turca

Pe lângă cetele de colindători care vestesc Nașterea Domnului, în seara de Ajun se mai primește și colinda turcii. Obiceiul începe cu binecuvântarea preotului satului, continuă la familia primarului și, pe rând, ajunge la fiecare casă.

La început e doar un urlet prelung de bucium. Să știi că se apropie. Vuietul se intensifică treptat, ca mai apoi să fie dublat de mai multe perechi de pași hotărâți ce se apropie. Curând se zărește un grup de flăcăi vânjoși, toți îmbrăcați în straie mândre, populare. Unul suflă în bucium, altul începe să joace turca, iar ceilalți cântă povestea turcii.

colindatori

© Mihai Borșan

În credința populară se spune că ceata de colindători nu trebuie să ocolească nici o casă la care arde o lumină și că turca este considerată aducătoare de noroc și rod bogat în anul care vine.

Jocul din a doua zi de Crăciun

Dumbrăvenii marchează cea de-a doua zi de Crăciun cu tradiționalul joc la căminul cultural, organizat de colindătorii turcii. Cum se lasă seara, oamenii încep să se strângă în centrul satului, iar în scurt timp căminul se umple de muzicanți, dansatori și voie bună.

Cei mai curajoși se avântă la joc încă de la primele acorduri ale viorii care cheamă oamenii la dans. Alții, mai sfioși, privesc atent de pe margini piruetele fetelor și ascultă chiuiturile bărbaților. De la cei mai tineri, la cei mai în vârstă, toți se lasă purtați de ritmul care se întețește progresiv.

Pe la mijlocul serii acordurile viorii se mai domolesc și îmbie lumea la horă, ca să nu plece nimeni nejucat. Oamenii se mobilizează și formează mai multe cercuri concentrice, lăsându-și pașii ghidați de muzicanți.

Arcușul se agită tot mai tare și dansatorii nu se lasă mai prejos. Linia melodică se modifică pe nesimțite, iar feciorii se strâng în mijlocul adunării și se apucă de umeri într-o horă mai tropotită. Seara se continuă până în zori când lumina dimineții le ghidează pașii dansatorilor spre casele lor.

Tradițiile sunt cele care înfrumusețează sărbătorile de iarnă, iar locul în care le putem descoperi este același cu locul în care s-a născut veșnicia: la sat. Și ce-ar fi satul românesc fără rânduielile lui? Cel mai probabil un loc pustiu, căci cui îi revine datoria de a resădi sămânța datinilor românești dacă nu nouă?

 

De la Georgi


Lasă un comentariu


Nu uita, comentariile trebuie aprobate înainte de publicare