Nepoata Georgica în Universul Neaoș


Am fost eu odată, demult, într-un sat numit Dumbrava. Și da, era minunată, la fel ca oamenii ce-și duceau veacul acolo, căci până la urmă omul sfințește locul.

Tot așa era și Georgica noastră: sfințea locul prin care mergea cu bucurie și cu zâmbete. Fusese crescută frumos, în spiritul muncii și al bunului simț, pe notele muzicale date de fluierul bunicului, mirosul dat de pălănețele bunicii și truda grea a părinților.

Muncea și ea cu bucurie și cu spor. Florile înfloreau când le uda ea, cânta toată ziua ba la gâște ba la oameni, dansa de câte ori putea și mai desena pe furiș. Părinții voiau ca ea să ajungă bine în viață, nu să-și piardă timpul cu de-ale desenatului, așa că o îndemnau la rugăciune și la învățătură.

Georgica noastră avea părul lung până la brâu și îl purta mereu în două cozi împletite în care-și prindea flori de câmp vara, frunze uscate toamna și ace de brad iarna. Trebuia să aibă mereu câte o podoabă.

Lucra meticuloasă cu acul și cu ața și făcea cele mai dichisite goblene. Trăia în lumea ei și nu voia să plece prea repede.

Într-o zi a auzit țipetele oamenilor pe toată ulița. Anunțau că a ajuns o trupă de muzicanți în sat și că o-r să cânte pentru toată lumea la Căminul Cultural. S-a rugat a noastră fată de părinții ei s-o lase, că tare voia să-i audă și ea. Până la urmă, îndemnați și de sora ei mai mare care a promis să aibă grijă de ea, le-au lăsat să meargă.

Ajunseră acolo și auzind muzica aceea cântată cu foc și cu suflet, a noastră fată s-a băgat mintenaș la joc. După ceva vreme, se oprește obosită, dar cu inima mai să-i sară din piept de bucurie și dă cu ochii de cel care cânta la vioară. Pentru o secundă lumea s-a oprit și părea că erau numai ei. Georgica nu mai simțise niciodată așa ceva. Parcă nici muzica n-o mai auzea. Totul se oprise în loc.

La finalul jocului, băiatul acela înalt și frumos a găsit-o și a venit la ea. I-a spus că nu a mai văzut vreodată așa fată frumoasă și că nu poate pleca fără ea, acum că a văzut-o, căci inima lui n-ar mai avea liniște.

În sufletul fetei noastre se dădea acum o luptă: fusese crescută altfel și nu ar fi vrut să-și supere părinții sau bunicii, dar în același timp mereu a vrut să fie liberă să-și asculte inima…

Ce-o fi făcut fata noastră nu mai știu. A plecat cu feciorul? L-a dus la părinți? S-a întors acasă cuminte?

Numai ea știe.


Lasă un comentariu


Nu uita, comentariile trebuie aprobate înainte de publicare