Dacă nu ploua, nu se făcea


Ghiță a lu’ Mitică era om bun. Toți în sat îl știau de muncitor și gospodar la casa lui.  Avea soție vrednică, 2 feciori, palmele pline de bătături și țandăra scurtă. 

Dar ca tot omul, Ghiță avea și el baiul lui: nu contenea din a se plânge. Și nu de lucruri mari, ci dintre cele mai mărunte. 

Suduia ploaia care venea când el voia să sape în grădină, ninsoarea care se așternea prea devreme, vacile care îi mai intrau în curte, găina care săpa după râme și vântul care-i împrăștia fânul. 

Avea el Ghiță ceva cu toate semnele Domnului. Și dor el nu putea face nimic să oprească ploaia sau găina, dar se mânia de toate. De toate și degeaba. 

Ș-apoi din mânia asta mai ajungea și la Aurica și la cei doi băieți. Ei nu făceau nimica și nu era nici vina lor că plouă, dară când țandăra-i scurtă, așa-i și mintea. 

Ei, da’ dor nu citiți povestea asta numa’ așa. E și ceva învățătură prin ea. 

Într-o zi de miercuri cu cer senin, Ghiță s-a sculat înaintea soarelui și a pornit la pădure, că mai avea el niște brazi de adus acasă, doar acuși venea toamna.

La vreo oră de când se apucase strașnic de treabă, se pune o ploaie din aia cum numai vara la munte apare: rece, de nicăieri și vijelioasă. 

Nervos din cale-afară, înjurând și căutând adăpost, Ghiță vede o colibă vai de capul ei și se duce să stea acolo pe prispă. 

Deodată, vede venind agale, către aceeași colibă, un bătrân cu fața senină și care-și ducea anii într-un toiag. 

- Unde umbli bre așa pe ploaia asta, bat-o s-o bată de ploaie că tumna azi a venit. Tui gura … (aici trebuie să ne credeți pe cuvânt că Ghiță nu rostea nimic de bine sau de frumos, dar ca să nu vă îngreunăm sufletul, nu mai repetăm și noi.)

 - Iaca dară liniștește-te om bun, că dacă nu ploua, nu se făcea. Eu aicișa locuiesc și-mi duc veacul.

 - Cum adică bre dacă nu ploua nu se fă … 


Atunci Ghiță își dă seama de înțelepciunea din spatele spuselor bătrânului și se mai domolește.

 - Da’ cum ai ajuns matale să trăiești aici?

 - Ei, iaca, m-o pus Dumnezeu la locul meu, că prea eram mândru și iute la mânie la darurile lui. Acu vreo cincisprezece ani mi-au murit nevasta și ficioru’ de boală grea, iară eu atunci mi-am înțeles lecția, am jelit și mi-am dat cu seama că tot Domnu le rânduie cum vrea el. Am venit aici departe de mânieri, bucuros că măcar pe mine m-a lăsat să mai trăiesc. Iar acuma stau și mă bucur de darurile lui. 

Lui Ghiță al nostru i s-a pus un nod în gât. S-a gândit așa la el și la cum se enervează din toate cele. N-ar îndura s-o piardă pe Aurica sau pe băieți. 

 - Bătrâne, cred că matale mare lecție m-ai învățat pe mine azi. 

De atunci Ghiță primește ploaia cu bucurie, când ninge stă să urmărească dansul fulgilor, lasă vacile să mai pască în grădina lui, duce el râme găinilor și face moriște să le bată vântul când vine cu putere. 

Căci ce rost are furia degeaba când natura are grijă să ne dea de toate. 

Doar dacă nu ploua, nu se făcea.

 

 

De la Miru


Lasă un comentariu


Nu uita, comentariile trebuie aprobate înainte de publicare