Cum se iubea odată


N-am inventat noi iubirea. Și poate că ea se simte la fel ca întotdeauna. De când a fost creată lumea și până acum. 

Dar parcă se iubea altfel înainte. Și dacă până acum puțin timp aș fi crezut asta doar din melancolia unor vremuri pe care nu le-am trăit (deși aș fi vrut), după ce am stat de vorbă cu mai mulți bătrânei cu experiență în de-ale iubirii și căsniciei, acum o cred pentru că am auzit-o. Pentru că iubirea și-a schimbat forma în funcție de deceniile pe care le-a prins. Și continuă să o facă. Acest sentiment universal, pus în versuri de poeți, pe portative de muzicienii sau de mame în sărutările copiilor. 

Căci atâta timp cât mai iubim și mai știm cum să facem asta, tot mai avem speranță. 

Poate că acum vi se pare ciudat, dar înainte nu îi scriai unei fete așa, pur și simplu, ca să-i răspunzi la o postare sau ca să îi dai like unei poze. Înainte, o vedeai o dată și te țineai după ea până aflai de-a cui e și ce treabă are. O pupai pe obraz când nu te vedea nimeni și trebuia să te lase să o ții de mână, nu te dădeai tu fecior breaz. Și da, timpurile acelea au existat. 

Timiditatea băieților și pioșenia fetelor. Cum să te vadă cineva cu un băiat, că vuia tot satul! Mergeau la hore și își aruncau priviri. Mândrele așteptau să fie chemate la dans de cel pe care-l ochiseră. Uneori părinții erau cei care decideau, fetele nu aveau nimic de spus. Îl luai că era din familie bună și avea cu ce să te țină, pe tine și pe copiii ce vor urma inevitabil. Se mai făceau și gesturi din dragoste pură, ca fugitul de acasă în lume sau despărțiri pentru a merge cu cel pe care-l voia inima. 

Căci inima are căi încurcate. Avea și atunci. Are și acum. 

Îmi amintesc cum mama îmi povestea că era în clasa a IX-a când l-a cunoscut pe tata. Se uita la ea pe peronul gării prin suluri de hârtie. Mamei îi era frică de el. Băiat înalt, cu păr creț și rebel. Ce treabă avea cu ea? Așa că l-a ignorat. Mult timp. Aveau fetele o plăcere în a fi curtate. În a simți că sunt importante. (O avem și acum, asta nu s-a schimbat). Și iaca după ani de așteptări și alergături ca șoarecele și pisica tot s-au căsătorit. 

Dar de la părinți la bunici e un pas uriaș în timp. Pe care îl facem numaidecât. 

Vedeai băiatul în sat. Sau creșteai jucându-te cu el pe uliță și apoi se făcea un ditai feciorul și ție îți cam plăcea de el. Apoi vă aruncați fel de fel de priviri la hore sau la șezători. Apoi într-o zi, venea la poarta ta ca să stea de vorbă cu tatăl tău și deodată erai dată la măritat. Evident, ăsta fiind cel mai fericit caz. Căci se putea și se și întâmpla de multe ori ca fetelor să nu le fie deloc drag de băieți. 

Și te măritai cu un străin. Nu știai cum mănâncă sau cum doarme. Sau ce alte obiceiuri mai avea. Dar reușeai să clădești un cămin și așa, în vatră, sub privirile casei, creștea și iubirea. Și respectul. Creștea casa cu totul. 

Pe bătrânii cu care noi ne-am văzut astă-vară i-am întrebat care e secretul unei căsătorii de durată, toți fiind căsătoriți de mai bine de 30 de ani. Ne-au plăcut răspunsurile lor. Am auzit cam așa: 

„Bărbatul să se spele cu grijă pe mâini, iar femeia să știe când să tacă” spus mai în glumă, mai în serios. Continuat cu faptul că noi, femeile, știm cum să tocăm din gură, dar mai trebuie și să căutăm să înțelegem. Să iubim. Că de la noi pornesc toate. Iară ei, bărbații, să fie grijulii cu noi, că numa pe noi ne au să îi iubim și să avem grijă de ei. 

Înțelegerea e cea mai importantă. Azi mă înțelege ea pe mine, mâine eu pe ea. Și uite așa nu lași iubirea să treacă odată cu anii” ne-a zis-o un bunic despre care am aflat că în zilele de dinaintea Paștelui, când se frământau cozonacii și se ținea post, a venit deodată la a lui femeie, cu cartofi pe plită, nu cumva să îi fie foame sau să i se slăbească trupul firav. Înțelegere. Iubire. 

Am mai auzit și de respect. De prietenie. De păstrarea cinstei. Am auzit despre o femeie care a rămas văduvă și nu s-a mai însurat până nu i-a plecat băiatul în armată, ca să nu-și bată nimeni joc de copilul ei. Povestea inspirată de ea o găsiți aici: https://badeaneaos.ro/blogs/scrieri/sa-%C8%9Bi-clade%C8%99ti-via%C8%9Ba-din-caramida 

Am aflat de iubiri de tot felul. De casă, de sat, de glie, de mere coapte, de animale, de fluier, de Dumnezeu sau de nepoți. De iubire pentru tot ce e viu. Căci noi așa facem, ne învelim în iubire când simțim că bate frigul urii la ușă. Și e foarte bine. 

Azi e Dragobetele. Azi sărbătorim iubirea. În toate formele ei. Azi iubim și ne lăsăm iubiți, în încercarea de a lua sentimentul ăsta cu noi în fiecare zi. 

Azi ne întrebăm cum se iubea în alte vremuri în timp ce iubim cu nesaț în vremurile noastre.

de la Miru


Lasă un comentariu


Nu uita, comentariile trebuie aprobate înainte de publicare