Codrule, Mărite Domn


Imaginează-ți un arbore. Înmulțește-l de mii de ori. Mai înmulțește odată. Așa mare era Codruțu’. De mare era mare, dară să vezi ce frumos…

Avea un verde atotcuprinzător, de primăvară, care-ți încânta ochii de la o distanță de kilometri. Transmitea un sentiment de vigoare, că nici regii din vechime nu puteau măcar concepe să se dueleze în putere cu Codruțu'. Domnea peste hotare. 

Nimeni nu știa, totuși, cât e de mare cu adevărat. Țăranii dădeau la ghici. Pădurarii încercau să-l măsoare. Dar parcă cu cât măsurau, cu atât creștea Codruțu’. Magie?

Nu era Codruțu’ numai frumos și mare. Era primitor. Era locul preferat pentru hore. Hore pe care nu aveau voie să le danseze tinerii necăsătoriți, dar pe care le dansau. Pădurea le păstra secretul. Doar Codruțu’ și cu ei știau taina asta.

O taină așa minunată, ca mai că nu v-aș spune despre dânsa. Un joc fioros și muribund. Un dans fără pași. O tradiție făr-de cuvânt. Nimeni nu vorbea de hore, dar toți tinerii știau. Tare se mai veseleau că puteau să ducă ceva interzis la capăt. Ca noi toți, de altfel. Ne intrigă interzisul mai mult decât orice altceva. Dorința de a ieși din tiparnițe.

Însă Codruțu' ... nu era primitor dinadins. Ura când tinerii aprindeau focu' la horă. Îi omorau pruncuții. Ura când tinerii chiuiau la horă. Îi trezea animăluțele. Ura când aruncau cu pietre în Lăcușor. Îi neliniștea apa mult prea iubită.

Astfel, a decis Codruțu’ că ce-i prea mult, strică. Și cum Muma Pădurii era încă trează, că de atunci se zice că a adormit și nu s-a mai trezit, a trimis Codruțu’ pe vânt un mesaj. ”Să dai drumu la iele, că le e foame, și azi le-a venit mâncarea. Lângă Lăcușor să le pui, că prea mult o îndurat săracu.”

Și cum dansau și se veseleau junii și mândruțele noastre, s-o hotărât Ileana și Achim să facă o vizită la ochiul de apă de lângă focu de tabără, că nu mai făcuseră broaște în apă de mult ... 

 

 

de la Edi




Lasă un comentariu


Nu uita, comentariile trebuie aprobate înainte de publicare