Bucuria și Tărâmul Basmelor Românești



Acu tare mult timp, tărâmul basmelor românești era în mare sărbătoare. 


Palatul nu mai putea de bucurie, căci Făt Frumos și Ileana Cosânzeana au primul lor copil, o fetiță pe care au numit-o Bucuria. 


Numele i l-o dat  tocmai pentru că asta răspândea peste tot: bucurie. Era o mândrețe de fată, cu ochi albaștri ca cerul, păr de culoarea aurului și zâmbet de la zâne. Dar, mai important, totul radia în jurul ei. Nu știa de rău sau de urât, tratându-i pe toți cu aceeași bunătate și aducând lumină și fericire oriunde mergea. 


De la nașterea ei, tărâmul nu mai știa de greu sau de tristețe. 


Până-ntr-o zi. 


După 7 ani de fericire continuă, fetița noastră fu răpită de un Zmeu. 


Ei, ș-apoi tot castelul și împrejurimile sale a căzut într-o mare de tristețe. O căutau pe Bucuria zi și noapte și noapte și zi, dar fără vreo șansă de izbândă. 


Dar pentru că badea știe toată povestea, vă spune el că a noastră Bucurie, dusă de Zmeu acolo unde trăia el, în cele mai negure părți ale pădurii, pe unde nici păsările cerului nu treceau de frică, a reușit să înmoaie inima lui de piatră. 


Zmeu era tare fericit de câțiva ani încoace. Nu mai pleca să facă rău, stătea toată ziua ș-o asculta pe a noastră fetiță cum cântă și se uita cum plantează flori. Casa lui întunecată se schimbase și o pajiște de păpădii îi luase locul. Veneau iepuri și căprioare, se opreau și păsările să cânte dimineața. 


Apoi, după vreo încă 7 ani, Zmeu nostru se îmbolnăvește. L-or ajuns și pe el bătrânețile, că dor n-o fi nemuritor. Și fătuca noastră are grijă de el ca de un copil, îi aduce apă, îi face de mâncare, îi cântă și stă cu el până adoarme. 


Ei, și cum necum, așa, pe patul morții, al nostru Zmeu își dă seama câtă lumină aducea Bucuria în regatul ei. Pentru prima dată îl mănâncă și pe el conștiința, așa că îi povestește fetii tot și îi arată cum să ajungă înapoi acasă. Bucuria noastră a stat cu Zmeul până la ultima lui suflare, apoi și-a luat coșul cu flori și a pornit la drum. 


Mulți oameni or văzut-o pe drum și toți se întrebau cum de poteca se luminează deodată în calea ei. Dar după așa mulți ani, nimeni nu s-a mai gândit că o fi fetița pierdută. 


Abia dacă a reușit să intre în castel. Ei, dar și când a ajuns la mămicuța și la tăicuța ei, aceștia au simțit cum se ridică un nor greu care le apăsase umerii. Tot palatul s-a luminat, feresetrele s-au deshis, soarele strălucea mai tare și oamenii erau fericiți. 


Căci Bucuria se întorsese acasă. 


Ș-au sărbătorit 7 nopți și 7 zile. Iară ultima dată când a fost badea pe acolo, încă se mai veseleau. 




De la Miru


Lasă un comentariu


Nu uita, comentariile trebuie aprobate înainte de publicare