Blândețea și Mânia


Așa se poartă vorba că erau odată două surori: Blândețea și Mânia. Copile fiind, se jucau împreună din zori și până-n seară. Nimic în lume nu le putea despărți ori stăvili bucuria unei noi zile care le mai îngăduia să cerceteze poienițele din apropierea casei. Bunica lor le crescuse cum știuse ea mai bine și mare îi era bucuria să le vadă crescând armonios.

Anii treceau și trăsăturile tot mai tare li se ascuțeau. Ciondănelile trecătoare deveneau reproșuri greu de îndurat. Mânia era toată un foc și-o pară, pe când Blândețea suspina cuminte, în tăcere. Chiar și atât de năbădăios, cele două surori au învățat să viețuiască de-a împreuna. Nu era altă cale, se mai aveau doar una pe alta de la pierderea bunicii.

Locuiau într-o căbănuță din inima pădurii și fiecare știa unde îi era locul. Când nu se îngrijea de treburile casei, Blândețea picta fără răgaz în odaia strâmtă, dar suficient de încăpătoare pentru toată pasiunea ei. Mânia, în schimb, rătăcea toată ziua, bună ziua pe cărările nestrăbătute din adâncimea codrului, iar uneori se lua la întrecere cu lupii, încercând să le depășească iuțimea. De câteva ori mai c-a și izbutit.

Totul curgea lin în viața lor până când, într-una din zile, Blândețea mergea după apă la izvor. De obicei pașii îi erau purtați de trilurile dulci ale păsărelelor, dar în acea zi parcă se ascunseseră toate vietățile din calea ei. Era liniște.

Mai avea puțin, deja putea zări capătul cărării, când un mârâit ca de urs și o umbră zărită printre ramuri o făcuseră atentă. Biata fată se piti speriată după niște arbuști acoperindu-și pieptul cu ambele mâini de teamă că i s-ar putea auzi bătăile inimii. Cu ochii cât cepele privea fără să clipescă la dihania care se adăpa din izvor. Când monstrul o fixă cu privirea, Blândețea și-ar fi dorit să intre în pământ de îngrozită ce era.

Vrăbiuțele o priveau neputincioase din înălțimea codrului. Numai de ar apărea acum Mânia cu haita de lupi... N-au mai stat mult pe gânduri și au zburat în căutarea surorii fetei. Într-un final au dat de ea într-o poiană din apropierea casei și i-au arătat încotro s-o apuce.

Mânia alerga într-un suflet în timp ce își chema lupii în ajutor. Unul câte unul, aceștia i s-au alăturat în goana nebună. Dar au ajuns târziu. Dihania nu era de găsit, iar copila zăcea în mijlocul crângului. Se stingea încet.

Cu lacrimile șiroindu-i necontenit, Mânia se căia acum soră-sii pentru toate dățile în care și-a lăsat nervii să îi întineze graiul și purtarea. Cu o ultimă suflare Blândețea o iartă și îi spune “Voi rămâne cu tine dacă îți vei deschide sufletul”.

Când privirea fetei chinuite păli, Mânia îi căzu peste trupu-i nemișcat, plângând cu amărăciune. Pe măsură ce lacrimile i se rostogoleau anevoios spre pământ, trupul surorii ei începuse a luci, prefăcându-se în lumină și cum strălucea așa puternic, părea că Mânia o absorbea cu totul înlăuntru-i.

Și de-atunci Mânia o poartă pe Blândețe ascunsă-n suflet. A și prins drag de mânjit pereții cu vopselele soră-sii, iar odaia toată a ajuns îmbrăcată în cele mai parfumate și mai vii culori.

Adesea observăm că blândețea e tot mai greu de găsit în oameni. Aceștia se lasă conduși de instincte, acționează nechibzuit și ajung să îi îndepărteze pe cei din jur.

Așa că Badea vă lasă cu un îndemn: fiți mai blânzi! Nu puteți cunoaște necazurile tuturor, dar vorbea ‘ceea “tot omul are un dor”, iară voi fiți-le mângâiere și alinare.

 

De la Georgi


Lasă un comentariu


Nu uita, comentariile trebuie aprobate înainte de publicare